Perplexitate

Versuri, niciodată nu voi avea nevoie de versuri ca să vă zic cât de tare vă iubesc. Nu sunt un rob al artei, dar am nevoie de o subalternă a obscenității și deconcertanței –  o muză ce să ma exploateze. Cincisprezece sute patru, unde oamenii nu fac decât să supraviețuiască zilnic. Mâine, locul unde se naște dorința de azi. Prezența ei mă descompune în mișcări haotice intelectuale și fizice, aducând fericirea în pragul rațiunii mele secate.

„ Parfumul sexului este pista care ne ghidează spre paradis.”

Nu vreau iubire, vreau dragoste. Iubirea e pentru suflet. Dorința e pentru trup. Dragostea e pentru potolire.

„ Ei încă n-au aflat că, din cele trei lucruri interzise, au rămas doar două: religia și politica. Sexul a trecut prin sita cenzurii.”

Ieri probabil

Zâmbește. Până la momentul dat, obscur e totul. Clar ? Zâmbește. Copil adus în brațe de un rinocer, alunecând pe roșul-curcubeului. Ochi mari, căci în cei mici nu i-ar încăpea toate visele. Aliniate într-un șir efemer, la comanda ei, ele penetrează realitatea împlinindu-se. Deci, Zâmbește. Aleargă ușurel legănând talpa de la mijloc spre degete și cum zburdând dulciu ea trece, nu îmi rămâne decât să privesc în ochii ei, și să sper că mă reflect eu. Zâmbește, pentru că îmi zâmbește mie. Mânuțele sus, ochișorii fug dintr-o realitate în alta –  mai imaginară, zglobiu sărută, copilăros respiră.

A zis cineva că pe clapele negre se cântă mai trist. Vedeți, v-ați aștepta să zic că le-am străpuns pe cele albe, nu azi…

De la .. până la

N-am timp. Îl țin de mână și transpirat alunecă printre degete. Ca pe un copil îl sorb în brațe, îl aduc la maturitate și mă lasă. Și vinovatul-s eu, pentru că e educația dată de mine.

Un nou început, e un pas înapoi. Nu există noi începuturi, ci doar continuări a destinului în care nu cred.
Printre altele, chestia cu începuturile e foarte interesantă. Am observat într-un buzunar din personalitatea mea ceva ce nu poate fi dus la un atelier de reparație. Tot ce e legat de trecutul meu și nu e perfect, merge în latrină. Cert afirm și indubitabil pot să conving pe oricine că e plăcut așa să trăiești. Defecte mecanismul meu nu prezintă, pe lăngă curentul de miros înțepător ale unor lucruri de la gunoiște ce te spiralizează și încearcă să te devasteaze psihologic, dar fără succes [personal pentru mine].

De unde până unde se întinde timpul, faci apel la judecata..conștiinței, și dacă o vezi pe Ea, te transferi la un pachet nelimitat de timp. Se zice că viața-i scurtă și trebuie să reușesti să le faci pe toate. Exact, e scurtă.. pentru cei ce nu au simțul economiei și a efectivității. Suntem două valuri, fiecare din mări diferite, ce se contopesc în același ocean. Ea e acel val fin și spumos, străpuns de sentimentele de dragoste față de mine, eu, sunt o concentrație de substanță indinspensabilă existenței ei.

[…]

Ți se înroșește creierul când o suprapui pe Ea – timpului. O infinitate nedescoperită, la fel ca și ultima cifra a valorii lui Pi [caracterizare făcută pentru a evita cuvântul “lucru”] și un lucru ce are un început și nu are un sfârșit [Aici rescrisă ideea celui de al doilea aliniat]. Unde însă sunt eu ? Eu stau sub soare lângă ea și prin intermediul neuronilor îmi focusez viața doar asupra Ei. Pe cât de rațional gândesc, pe atât mai irațional devin. E făcută pentru mine… “Sculptată într-o marmură de argint de mâna unui sculptor orb, căci văzând, n-ar fi putut decât să sfărâme de gelozie opera sa.”